Kitano se intoarce

Daca nu stiti cine e Takeshi Kitano parasiti acum blogul, n-avem ce sa discutam. Acum, ca am ramas intre noi, posibil doar eu cu mine, sa purcedem (yea, baby !). Deci Kitano nu a mai facut filme de-alea “de-ale lui” cu yakuza de prin 2001, de la “brother” cred. Dupa “brother” a luat-o grav pe aratura si a facut niste filme “de autor”, dupa sufletul lui de artist, de fapt eu cred ca a facut misto de fanii lui vreme de vreo 3 filme – “takeshis”, “glory to the filmmaker”  si “achilles and the turtle”. Deci a facut misto de admiratori, de filmele in care e distribuit, de el insusi, de conditia artistului, etc. Nu le-am inteles in totalitate, primele 2 au niste pasaje mai bizare asa, eu oricum vreau sa vad filme cu kitano dand cu pumnu’. Si uite ca omu’ si-a revenit – a facut in 2010 “outrage” (autoreiji – nu am inteles niciodata de ce japonezii au cuvinte scrise fonetic dupa alea englezesti). Outrage e un film despre mafia japoneza deci, yakuza. E cam cum e “goodfellas” al lui scorsese pentru italieni. Numai ca kitano e kitano, nu e scorsese. Asta inseamna ca scorsese a facut un film extraordinar, dar gandit si sa placa publicului. Apare joe pesci, e psihopat, da’ e simpatic, asa, il citam la o bere cu prietenii. Apare de niro, demn, autoritar, iti pare rau ca nu esti si tu mafiot. Ei bine, kitano nu judeca dar nici nu scuza pe nimeni. Mafia japoneza nu e aia italiana. Nu e cu “fuggedabaoudit” si cu “hey, paulie, you’re a stand up guy !”. In mare, povestea lui kitano e asa: clanul condus de el face niste treaba murdara pentru un mafiot sef foarte manipulativ si imbarligator si lucrurile nu ies tocmai bine pentru ei. Filmul e violent. Spre deosebire de alte filme ale lui kitano, unde violenta mai era impletita cu poezie, umor, voie buna sau pur si simplu era justificata de un scop oarecum nobil, in “outrage” nu exista nimic din toate astea. Nu exista personaje simpatice, nu exista eroi, toata lumea se tradeaza si se omoara in draci si in cele mai diverse si ingenioase moduri cu putinta. De vreo 2-3 ori am tresarit si cred ca m-am strambat ca o reactie la ce se intampla pe ecran. Cred ca e o transpunere destul de realista a modului de viata yakuzean. Ar fi bine de vazut mai ales de lesinatii care mai au inca despre japonezi imaginea aia idilica si romantioasa cu samurai onorabili si juraminte sacre. Pula ! In filmul lui kitano nimeni nu are nimic sfant. Poate doar banul, puterea, dorinta de a avea mai mult, de a prelua “afacerea” celuilalt. Cat despre kitano-regizorul, nu se abate foarte mult de la stilul lui – cadre lungi, editare vioaie, chiar brusca pe alocuri, scene de lupta care practic sunt mai degraba izbucniri de violenta rea si neatragatoare, adica necoregrafiata ca in filmele cu succes la public. Nu mi s-a parut unul din filmele lui cele mai bune, dar cu siguranta a meritat sa-l vad, si oricum mi-a placut mai mult decat filmele “artistice” in care 2 luminite de culoare rosie se alearga pe intuneric prin tot orasul. Deci daca aveti stomacul tare uitati-va la un film bunicel despre o parte a culturii japoneze. Filmul se gaseste, evident, pe net.